Editorial Marius Stoian: Noul globalism si “doctrina Basescu”

“Schimbările din Grecia şi Italia au indicat o trecere a puterii subtile de pe orizontală, pe verticala societăţii (decizie politică directă)”, îmi scrie într-o misivă de început de an, cu un conţinut ideatic dens, profesorul Dan Dungaciu. El pare a sesiza începutul unei metamorfoze profunde a sistemului de putere de extract democratic. Închegând un întreg dispozitiv eristic, Dungaciu umblă la resorturi intime, anclanşând prematur o discuţie ce nu poate avea loc, din lipsa unei mase suficiente de argumente palpabile: aceea dacă esenţa puterii subtile începe să necrozeze substanţa democratică.

„Care este limita de permisibilitate a acţiunii puterii subtile într-o societate democratică? Existenţa şi funcţionarea acestora este acceptabilă şi tolerabilă în societăţile democratice pe un palier orizontal, dar se pare că astăzi se depăşesc anumite plafoane care pun sub semnul întrebării consistenţa democratică a construcţiei europene din moment ce par că reuşesc să substituie criteriile şi selecţiile de tip democratic”, se întreabă apăsat directorul Institutului de Relaţii Internaţionale al Academiei.

În fond, pentru a fi mai clar, să subliniem că se are în vedere faptul că într-o situaţie de derapaj, în două ţări UE importante, Grecia şi Italia, pe cale paşnică au fost propulsaţi în fotoliile de comandă guvernamentală doi prim ministri-Mario Monti în Italia şi Lucas Papademos în Grecia-ambii membri ai Comisiei Trilaterale-organism din zona puterii subtile, ataşat ideilor globaliste. Dungaciu are şi, în acelaşi timp, nu are dreptate.

În fapt, evidenţa nu poate fi negată: cei doi prim ministri sunt membri ai Comisiei Trilaterale. Dar Comisia Trilaterală este exclusiv un bazin de selecţie a unor tehnocraţi cu vederi omogenizate de experienţe comune. În drept, Dungaciu nu are dreptate: ambele guverne au primit votul parlamentelor naţionale, fiind astfel validate democratic. Ceea ce păstrează jocul în perimetrul strict al dreptului cetăţenilor de a alege.

Mai mult, şi aici găsesc pretextul unei intervenţii de străpungere, nu numai că puterea subtilă prin excelenţă globalistă, nu pune în pericol democraţia, dar, contrar previziunilor, ea  tranzitează lent către sfârşitul destructurărilor, pune în paranteză netocraţia ca factor primordial de realizare a globalizării şi, în mod surprinzător, propune întărirea statelor în vederea transformării acestora în principalii agenţi ai globalizării. Adevarata bătălie a puterii subtile constă în utilizarea formelor existente pentru a fi umplute cu conţinutul dorit printr-o strategie sofisticată. Noul curent globalist se descarcă din acest filon.

De câţiva ani Thierry de Montbrial organizează o conferinţă anuală, World Policy Conference în care se caută noile modalităţi de guvernare globală, pornind de la ideea de bază că relaţiile internaţionale rămân centrate pe relaţiile între state. “Încă din 2007 mi s-a relevat déjà cu claritate că ideologia mondialistă care postulează abolirea frontierelor şi disoluţia problemelor publice trecuse. Lumea rămâne structurată în jurul unităţilor politice de bază care sunt statele”, susţine Thierry de Montbrial, un “apostol” al globalizării, membru în “steering committee” al Bilderberg.

Poate că, pentru prima oară în ultimele decenii, are loc un paradoxal consens neintenţionat între globalişti, naţionalişti şi neutrii în privinţa celor două aspect majore-întărirea statului şi aprofundarea democraţiei. Consensul este, desigur, dictat de raţiuni diferite şi forţamente tranzitoriu, însă, el deschide drumul unor redistribuţii interesante. Este şi motivul pentru care un analist précis, sobru şi bine informat, George Friedman, fondatorul şi preşedintele prestigioasei agenţii Stratfor, apreciază în lucrarea “Următorul deceniu” că “în ciuda fluctuaţiilor, întărirea statelor va fi una dintre caracteristicile definitorii ale următorului deceniu, la nivel global”.

„Cel mai semnificativ efect al crizei din 2008 se va face simţit la nivel geopolitic şi politic, nu economic. Criza financiară din 2008 a demonstrat importanţa independenţei naţionale. O ţară care nu-şi poate controla propriul sistem financiar sau propria monedă era foarte vulnerabilă în faţa acţiunilor altor ţări. Această conştientizare a făcut ca anumite structuri precum Uniunea Europeană să nu mai fie la fel de bine privite ca înainte. În următorul deceniu, principalul curent nu va mai fi unul de limitare a suveranităţii economice, ci de creştere a naţionalismului economic”, scrie Friedman, înclinând balanţa către apărătorii statelor de pe poziţii naţionaliste.

În spatele acestui moratoriu atât globaliştii cât şi naţionaliştii îşi ascut armele. Primii, pentru a folosi statele ca agenţi ai globalizării, înţelegând că statul democratic însuşi este singurul care poate ceda suveranitate către un organism superior, regional sau global. Naţionaliştii, crezând că istoria se poate întoarce la idea de stat naţional de secol XIX.

Toată această desfăşurare de teorii, idei, concepte şi armistiţiul globalişti/naţionalişti care submerge acestui episod istoric, coborâtă la nivelul României ar putea crea fundaţia a ceea ce am putea numi “doctrina Băsescu”. Noua strategie globalistă îi vine turnată preşedintelui roman care, programatic, pledează pentru Statele Unite ale Europei şi cedarea masivă de suveranitate către Bruxelles, pe un orizont de timp ce nu-l mai cuprinde în funcţie, în timp ce, în plan imediat, acţionează pentru întărirea statului şi modernizarea sa. În fond, Băsescu prezintă, setate corect, conceptele ce păreau în opoziţie, destinând reconcilierea unui timp viitor. Fără a falsa, “doctrina Băsescu” împacă pe naţionalişti şi pe globalişti punând România pe traseul corect al secolului XXI, într-un stand-by cu motoarele turate. Preşedintele Băsescu ar putea să privească către World Policy Conference care îi poate oferi substanţă ideologică şi o scenă de intervenţie activă în politica mare.

Fără a fetişiza contribuţia puterii subtile la asigurarea  unui echilibru planetar, forând adânc în straturile experienţei istorice, îmi permit în final o concluzie care să ajusteze amical neliniştea profesorului Dungaciu: nu puterea reţelelor a pus vreodată în pericol democraţia, ci în mod categoric, virusul naţionalist a fost pe punctul să se dovedească fatal în câteva rânduri.

Articol publicat integral pe blogul lui Marius Stoian

Preluare ORA NOUA: http://www.oranoua.ro/marius-stoian-noul-globalism-si-doctrina-basescu/