Dupa mai bine de 20 de ani, Marius Stoian revine alaturi de scriitorii postmoderni cu un volum care e catalogat de critici drept “revelatia poetica a anului 2010“. Remarcabil este faptul ca golul cauzat de lipsa de 20 de ani a lui Marius Stoian de pe scena literara este acoperit instant, acesta reluandu-si rapid locul printre scriitorii apartinand aceluiasi curent.
Volumul de versuri ”8215″ este insotit de 30 de ilustratii ale artistului Alex MacNaughton. Senzatia conferita de imbinarea perfecta dintre versuri si ilustratii este aceea a unui spatiu post-apocaliptic in care individul e captiv. Titlul duce cu gandul la lumea SF sau cea horror, sugereaza de fapt ideile pe baza carora se construieste textul si constiinta poetica.
Este un caz singular ca, odată cu debutul, un poet să se instaleze în rândul generaţiei sale fără ca absenţa sa îndelungată din peisaj să se resimtă în vreun fel în paginile volumului său. Chiar dacă autorul îşi marchează şi se delimitează de aceste texte ca de o fază a experimentului încercat în urmă cu 20 de ani, e dificil să crezi că poemele lui Marius Stoian sunt scrise doar în anii ’90. Ele sunt extrem de aşezate, rod al unei temeinice meditaţii asupra lumii şi poeziei.
Construcţia volumului este fără fisură, elaborată cu minuţiozitate şi, lucru rar la o carte de poezie, impunând lectura exact în ordinea cărţii, de la aşezarea în temă cu „Dus-întors cu tramvaiul 41” până în descifrarea finală din „Scrisorile Neuroniei”.
Senzaţia, întărită de imaginile lui Alex MacNaughton, este una filmică, terifiantă cu fiecare pas făcut în interiorul unui spaţiu postapocaliptic. „8215”, un titlu ce induce ideea unui SF sau a unui horror, este, în viziune, ideologie (în sensul originar al termenului – textura de idei pe care se brodează textul) şi conştiinţă poetică, una din puţinele exprimări ale postmodernismului de la noi. Oraşul, ca lume, realitate şi simbol al întregii vieţi, nu mai este nici tentacular, nici sufocat şi sufocant prin însemne ale industrializării alienante, ci apare ca unul prăbuşit, prin implozie, de însăşi civilizaţia devoratoare. Năpădit de alge, noroi, năclăit de fum, ceţuri, întuneric, oraşul degradează orice vine din afara lui: „Pe groapa de gunoi a oraşului. Un ultim curcubeu se preface-n zdrenţe. De/veghe peste omizi şi păianjeni, peste noroaiele în care cizma se-afundă peste/mirosurile acre care te sugrumă. Aici învăţ să mă afund în mulţime”. Totul e fantomatic, devitalizat, degradat, haos.
Personajul navigant prin acest spaţiu este el însuşi cataleptic, viu şi mort, mort şi viu, după cum sunt toate fiinţele vii în căutarea unor repere, unor însemne ale viului din alt timp. Amintirea este de scurtă durată, asemenea unor flash-uri: „Plouă direct pe timpane (excepţional vers – n.n.)/acoperind orice alt sunet şi noaptea lasă în fierbinţeala memoriei/nedesluşite urme”.
Postmodern este Marius Stoian şi în conştiinţa scrisului. Universul destrămat nu se mai poate compune decât prin cuvânt. Nu mai există concretul, ci numirea sa, nu mai există verb, ci desemnarea verbului ca acţiune. Surprinzător, pentru mine, este cât de aproape este autorul de textualismul unui Gheorghe Iova, filtrat să zicem prin stările lui Virgil Mazilescu, şi, în acelaşi timp, cât de aproape este de rostirea simplă, a neputinţei a unui Lucian Vasilescu.
Deşi nu caută concentrarea cu orice preţ – poemele sunt ample, uneori adevărate puneri în scenă cu gesturi largi şi inflexiuni oraculare, Marius Stoian găseşte formulări remarcabile şi memorabile: „În preajmă, ca un procent de incertitudine, moartea”, „Timpul scuipând în palme,/suflecându-şi mânecile”, „Urâţenia femeii gravide vesteşte frumuseţea dureroasă a naşterii”, „În urmă, întunericul compus din acte fără importanţă”.
Volumul lui Marius Stoian este revelaţia acestui an poetic 2010.